Despre darurile pe care le facem vietii

Eram intr-unul din anii claselor primare cand mama mi-a marturisit – cu o oarecare mandrie, dar si cu amuzament – ca una dintre prietenele ei m-a caracterizat astfel :

,,- Imi place fata asta teribil! De fiecare data cand saluta are un zambet cat fata, de ti-e mai mare drag sa o intalnesti!’’.

Intr-o forma concisa as spune ca zambetul meu e bagheta mea magica.

Zambetul ca bagheta sau bagheta ca zambet – sau zambetul ca magie sau magia ca zambet  – mi-a stat alaturi cand am pasit in relatii, cand am dizolvat conflicte, cand am trait extazul descoperirilor cu aerul ca sunt primul pamantean care gandeste/traieste ,,asta”, cand am avut curajul sa deschid usi sau determinarea sa le inchid, cand am pierdut ceva/pe cineva drag… pentru ca , inainte de orice, zambetul m-a insotit de mica cu fiecare ocazie cand am vrut sa schimb ,,ceva’’ prin a apela la ceea ce numim proiectia in viitor.

Pana sa ma fac un pic mai mare si sa citesc ca asta e o adevarata metoda, am crezut ca e un joc.

Cand m-am facut un pic mai mare ?

Acum vreo 4-5 ani, cand am dat modului in care parca de-abia debutam sa traiesc un nume: selfcoaching, sau ce fac EU cu MINE?

Primul gand/instinct care a urmat a fost ,,splendoarea e ca se va revarsa si asupra celor din jurul meu’’.

Si m-am pornit!

Nu credeam ca mai este posibil asa ceva, insa am continuat sa cresc, si odata cu asta mi s-au ascutit toate simturile.

Vedeam in oameni nu pe cei care sunt, ci pe cei care tanjesc sa devina si pe cei care pot deveni.

Tot cam pe-atunci mi-am adus aminte de o zi –  eram in clasa a douasprezecea si ,,faceam’’ teme (visam cu ochii deschisi).

Stii? …  Sunt momentele acelea perfecte din trecut cand ai gandit/facut ceva memorabil, si e suficient sa accesezi amintirea, ca te si invaluie in intregime amanuntele, care mai de care mai puternice !

M-am trezit asadar intr-un trecut in care analizam ideea – parcursa de putin timp intr-un roman – ,,viata nu fusese prea darnica cu ea’’ si m-am transpus direct in surpriza/fericirea ce mi-a umplut atunci camera odata cu  descoperirea ,,epocaaala’’ tradusa prin intrebarea: ,,viata e/nu e darnica cu noi, sau noi cu viata ???’’.

Am revenit si am sumarizat: cu zambetul la mine traiesc in prezent exact asa cum imi doresc.

Inca o data : cu zambetul….:)

Cunosti sentimentul acela cand ai bucuria la tine, o poti povesti si simti, si totusi din cand in cand apare in flash-uri, neinvitata, realitatea ,,cevaaa, putin, undevaaa imi scapa’’?

Asa era si aici!

Nu am stiut ce imi scapa; am dat apoi peste cursul de coaching al Coaching partners si de oamenii frumosi care il compun si am zis, a mia oara in ultimii ani:

 ,,- NIMIC nu e intamplator’’.

Si, intr-o zi care se anunta blanda cu mine si cu ceilalti, mi s-a infaptuit si revelatia:

,,traiesc in prezent asa cum imi doresc nu era in intregime sincer in a doua jumatate.

De-aici si intrebarea: daca vreau sa fiu EU in viata mea, darnica cu mine in ea, CE ii dau, CE fac?’’

Si, cu zambetul la mine – insotita de sentimentul ca in continuare ma fac un pic mai mare –  am reusit pentru prima data in viata sa inchid o usa nu doar cu determinare, ci cu relaxare in loc de tensiune forte, cu incredere in loc de frica uriasa pentru ce va fi sa urmeze, cu bucurie pentru ceea ce am devenit in loc de aroganta ca cei dragi nu se vor descurca fara mine: mi-am dat demisia.

CE imi daruiesc mie si vietii mele?

Ceea ce merit si merita viata mea si toti cei buni si dragi care sunt in ea: ceea ce i se POTRIVESTE.

Iubesc coachingul pentru ca mi-a revelat si sintetizat ce este si ce nu este selfcoachingul si pentru ca mi-a confirmat ca proiectia in viitor, inceputa ca joaca personala, este unul dintre cele mai frumoase instrumente care ii ajuta pe cei insotiti in procesul de coaching sa vada, sa miroasa, sa guste, sa auda si sa simta cum sunt ei  cand daruiesc vietii lor exact ceea ce isi doresc, in loc sa se piarda si sa rataceasca in asteptarea ca viata sa le ofere daruri.

Si, stii ce? – tare-mi mai place cum ma simt ca un copil imaginandu-mi ca, din cand in cand,  lumea ar deschide conversatiile in loc de ,,ce faci?’’ cu ,,cu ce ti-ai mai daruit viata ?’’.

Articol scris de Andreea Filipoiu, absolventa a programului de formare in coaching, COACH pentru Campioni.