Despre calatoria mea in coaching

un articol de Camelia Onu

Am descoperit coachingul la școala fiicei mele, unde văzând un coach în acțiune, mi-am spus că pot să fac și eu asta, ba chiar mai mult, cu mintea mea de-atunci, mi-am spus că pot să fac chiar mai bine!!! Am căutat imediat pe internet informații despre coaching și școli de formare și întâmplarea, dar și norocul – aș adăuga acum – m-au făcut să descopăr Coaching Partners. M-am înscris și, în sfârșit, am început cursurile! M-am dus cu entuziasm că voi învăța lucruri noi și că îmi voi forma deprinderi în ceva care-mi place (între timp citisem pe internet câte ceva și am constatat că mi se potrivește ce urma să fac). Sunt specialist în pedagogie, deci lucrez cu oameni (și mari și mici!), așa că specializarea mea și coachingul sunt oarecum înrudite. La primul work-shop am primit prima ”palmă”: n-am operaționalizat corect obiectivele SMART!!! Lucrez cu obiective de mai bine de 10 ani, le predau de tot atâta vreme, am corectat sute de teze având ca subiect operaţionalizarea obiectivelor, am ținut și ore de mentorat pe asta, am promovat în grad cu subiectul acesta, aşadar… dacă nu eu, atunci cine??? J De fapt, greșeala nu fusese atât de gravă, omisesem să trec timpul, care în plan școlar este redundant, ora școlară având invariabil 50 de minute… Ori aici era vorba un pic despre altceva… Venind acasă după primul work-shop, câteva persoane din jur m-au întrebat cum este să fiu formată de o persoană care nu este specialist în psiho-pedagogie, iar răspunsul meu a fost: ”predă ca mine!” J La toate acestea adaug faptul că mă consider un om modest! Și atunci, cum se împacă modestia mea cu faptul că mă consideram, oarecum, atotștiutoare??? Ei bine, Smerenia a fost prima lecție pe care am învățat-o la școala de coaching și care a rămas una dintre valorile mele preferate din cadrul celor promovate de școală.

Mi-a plăcut să fiu din nou cursant! Pe lângă faptul că în școala asta am găsit ceea ce căutam de mult timp, am întâlnit oameni valoroși, modești, profesioniști, care m-au făcut de multe ori să simt că pot și eu! Am apreciat faptul că greșelile mi-au fost acceptate ca făcând parte din procesul meu firesc de învățare, am apreciat faptul că nu am fost criticată, că mi s-au oferit resurse, posibilități, că am fost privită ca OM, că am fost valorizată, încurajată, că mi s-a oferit ocazia să-mi exprim punctul de vedere – bun sau rău, așa cum o fi fost el! Mă aflu acum la jumătatea drumului și, privind înapoi, constat că a fost greu: ore multe, muncă, efort, mobilizare, dar și multă motivație, multă putere și multă plăcere! Și, vorba unui formator de-al nostru, ”greu nu înseamnă rău!” Privind spre viitor, nu mă pot abține să nu mă întreb ce voi face când voi termina și nu mă refer aici la acțiunile mele, ci la ce voi face fără întâlnirile cu colegii de peer, fără supervizări, fără mentorat, fără work-shop-uri… Chiar a fost frumos, iar în curând va trebui să caut frumosul în acțiunile mele de coaching, să preiau frâiele si să fac! Îmi va lipsi școala, cu siguranță! Îmi va lipsi deoarece a fost un loc în care m-am regăsit, în care am putut împărtăși tot ce mi-a trecut prin cap, un loc în care am fost EU… Am ajuns în punctul în care pot spune că mi-am format atitudini, abilități, am dobândit cunoștințe, dar și în punctul în care mi-am dat seama că, încet, dar sigur, m-am ”îndrăgostit” total și iremediabil de coaching! Iar călătoria mea e abia la inceput! Oare câte lucruri minunate mi se vor mai descoperi?